Cand mergi in drum spre Brasov ajungi pe o portiune de drum cu serpentine. Daca esti un sofer bun, stii sa le depasesti fara dificultati. Daca esti incepator, s-ar putea sa ti se para cele mai grele miscari pe care le faci vreodata cu masina. Mai exista un drum care-mi da aceleasi sentimente de frica: drumul spre Targu-Jiu. Atunci cand treci Dealul Negru ai acelasi sentiment de neputinta in fata drumului dar totusi continui sa mergi. Asa e si in viata. In acest moment circul pe serpentinele vietii. Habar n-am incotro ma duc si ce semn urmeaza. Stiu doar ca am ca ajutoare frana de mana si vitezele. Sper ca la capatul drumului sa fie autostrada fara restrictii, fara gropi, fara aglomeratie, doar eu si drumul si pe dreapta sa se vada marea, oricarea ar fi ea, sa fie drumul care duce catre tine. E greu sa fii sofer pe drumul vietii. E greu sa ai rabdare la fiecare semafor si la fiecare “cedeaza trecerea”. E dificil sa schimbi vitezele si sa gresesti drumul. Tot ce-mi doresc e sa fii tu busola mea si drumul asta sa nu mai fie gresit si sa nu mai fie cu hopuri si sa fie spre fericire. Cateodata te afli in varful rampei si habar n-ai ce sa faci, sa dai inapoi sau sa iti continui drumul. Sunt confuza si imi pierd increderea in tot ce ar putea insemna vise. Nu mai stiu pentru ce lupt pentru ca mi se pare ca e deja pierdut acest razboi. Cea mai sigura metoda ca sa nu-ti pierzi mintile este sa-ti amintesti lucrurile care te aduceau odata pe linia de plutire. Nu stiu mai exact la ce sa renunt si ce sa iau cu mine in acest drum pe care am pornit. Mi-am dorit candva un semn, l-am avut dar acum mi se pare inexistent. Regretele te fac melancolic, pentru ca in regret, constientizez ca trecutul este ireparabil, iar viitorul fiind oarecum la baza alegerilor tale viitoare.
Ma atrage luminita de la capatul tunelului, dar totusi nu stiu daca vreau sa ajung la ea. Am un gol ce se ridica din stomac pana la creier. E ca o senzatie de lipsa unui lucru. Nu stiu daca este nostalgia sau melancolia sau tristetea sau dorinta dar totusi incerc sa-mi aliniez stelele ce ma conduc. Sper sa nu fiu inghitita de propriul meu vid si sa nu simt cum ma prabusesc in neantul meu propriu pentru ca exista posibilitatea de a cadea in prapastie fara a-ti mai gasi poteca de intoarcere. Ma arde un foc interior care ma face cateodata sa explodez si cateodata ingheata pur si simplu in mine. Nici eu nu mai stiu cum sunt. Nimic din ce ma inconjoara nu-si mai gaseste linia de plutire. Daca exista fericire ar trebui sa fie aratata tuturor ca sa intelegem si noi ce este cu adevarat. Este trist ca uitam momentele de fericire si de bucurie si ne aducem aminte de cele care au fost pline de rautate. Oare exista cu adevarat fericirea sau e doar o iluzie?
Totul este posibil si nimic nu e posibil, totul este permis si nimic nu este permis. Totul este in acelasi timp real si ireal, absurd si firesc, fantastic si plat.
3 ComentariiAi grija la lumina de la capatul tunelului. Deseori e orbitoare si te face sa intri pe contrasens…Fericirea adevarata o simti atunci cand traiesti in iluzii. Cat timp nu constientizezi realitatea totul e ok, dar momentul trezirii e nemilos si-ti poate provoaca cele mai adanci traume 
De felul celeia care te indeamna sa alergi spre cea mai apropiata iesire din tunel. Orbita de lumina tie greu sa observi ca te indrepti spre o prapastie…Hai pa si pluteste usor in irealul viselor tale. Noapte buna
@Richie: o sa am grija o zi buna si tie
@Nece: nu am bani de tren si trenu asta sigur are nas
