Decadent… […]
Am cerut un semn si ieri mi s-a dat. Cred ca in final am inteles si eu.
Dezamagirea… crunt obstacol in a reusi ceva. Poate cel mai sever dusman pentru ca te poate lovii. Nu mai simti decat ca nu vrei sa continui sau nu asa, sau poate deloc. Pentru ca oricum n-are rost, pentru ca oricum nimic nu e statornic, nimic nu e sigur, nimic, nimic… Un sir nesfarsit de negatii ale existentei, ale faptului de a fi eu. A acelui moment in care am hotarat sa lupt, sa realizez, dar esuez lamentabil, pentru ca nu mai am curaj sa lupt, pentru ca imi dau seama ca am inceput sa lupt si impotriva ta. Pacat, te iubeam, inca te mai iubesc dar presupun ca ai vrea sa inceteze tot si iubirea sa fie pusa intr-o sticla de heineken si sa o aruncam in mare, sau sa o uitam pe plaja.
Mi-e frica insa sa nu fiu prinsa intr-o plasa incalcita si decadenta, o cursa intinsa vointei. Probabil cu cat lupti mai mult cu atat doare mai tare caderea… si chiar asa e. Oare s-a ajuns la final? Oare aici s-a oprit drumul? Nu stiu cum miroase finalul, a lacrimi sau a durere muta? Sau daca libertatea-mi poate fi franta de asa ceva, sau chiar de tine sa te invingi singur, trist adevar al existentei, al libertatii spulberate, al goanei - in van - dupa un vis stupid si as putea continua pentru ca nu-l cred stupid, dar lupt cu tine sau fara tine?. Nu stiu cat… poate pana la momentul cand nu mi-ar pasa de tristete. Momente de delir, in care greutatea senzatiei s-ar risipi brusc, pentru o bruma de zambet, o satisfactie dulce, nu stiu care ar putea fi, imi lipseste increderea in propriul suras.
1 Comentariu 
